Alexandru Andriţoiu - Amintire din provincie

"Cu atenţie mărită
Orice fată se mărită"

Tu care-ai fost un porţelan de Saxa,
blând trandafir amirosind discret,
mi-ai zdruncinat cuvintelor sintaxa
şi-o parte din chenzina de poet.

Seara veneai în urbea solitară
unde creşteau arţari şi sicofanţi,
eram elev la şcoala militară
şi-aveam sfieli şi pantaloni bufanţi.

Erai frumoasă, văduvă, distinsă
şi-ntr-un amurg ce-agoniza în spume
deodată fără jenă mi-ai pretins să
fugim la naiba, amândoi, în lume.

Răpus de pielea cu miros de cetini,
de tremurul sprâncenelor de tuş,
am adunat un pol de pe la prieteni
şi-am luat bilete până la Beiuş.

Acolo însă, fire muierească,
tu ai sedus un doctor bătrâior.
La şcoală n-au mai vrut să mă primească
şi am rămas în sat agricultor.

De-atunci urăsc: nurliile vădane
şi ochii lor prăpăstioşi şi reci
oraşele cu B, calea ferată
şi doctorii trecuţi de 40.

---

Petru Anghel – Fiul risipitor
Iertaţi-mă că am fugit de-acasă,
ca un cocor vâslind spre alte zări,
dar era cald şi nu-mi plăcea la coasă
fiind atras de alte întâmplări.
Regret acum, mi-e dor de iarba sfântă,
de seara-n care umblă vârcolaci.
Aş vrea-n livadă să mă iau la trântă
şi să mănânc plăcinte şi colaci.
Să pasc trei oi pe-un câmp uitat de lume,
să nu mai văd maşina 33.
M-am săturat s-aud aceleaşi glume
şi să fac curte-aceloraşi femei.
La ţară nu ai condică şi ore,
totul e clar şi blând şi bun şi cert,
nu vezi portari ce vor să te devore
că ai venit la şapte şi un sfert.
De-aş fi rămas sub zări imaculate
să sorb aroma toamnelor din vii,
eram mai gras, plesneam de sănătate
şi aş fi scris mai multe poezii.

---

Horia Bădescu – Imprecaţie serafică

după poezia Blestem)

Fiindcă mă laşi cum lasă trenul gara
şi fluturele crisalida lui
te blestem să înoţi în Niagara
şi să-ţi citească proză Ion Ţugui.

Martori să n-ai, când tu vei fi mireasă
să circuli numai cu tramvaiul trei,
să ai serviciul sus, la Mântuleasa
şi casă în comuna Ţăndărei.

Când vine seara dantelând perdele
de nori prelungi cu sclipet diafan,
să mergi pe jos la Turnu Măgurele
dupa covrigi cu sare şi susan.

Să plângi cu lacrimi mari de Super-Dero,
să-ţi cânte la trompetă un vecin,
să nu poţi şti nicicând cine-a fost Nero
şi să-ţi turbeze setterul ... Amin !

---

Ana Blandiana – Totală confuzie

Suntem doi şi totuşi unul
nici nu mai ştiu care
e trupul tău, care
e trupul meu.
Care e clavicula mea
care e invers.
Pun mâna pe ochiul meu
şi pe tine nu te mai aude
nimeni şi niciodată.
Pun mâna pe glezna ta
şi-mi simt reumatismul.
Ne confundăm până la salariu.
Tu eşti eu, eu sunt tu,
până şi coastele sunt la fel,
nici una independentă.
dacă te duci, Siamezule,
lasă-mi cheia apartamentului.

---

Dan Deşliu – Imprevizibila aventură

Pe unde vremea se trecu
în strălucire funerară
am mai rămas doar eu şi tu
şi-un înger cu chelie rară.
Apus de foc insinuând
candoarea firelor de nalbă,
te-am urmarit cu-acelaşi gând
din Cotroceni în Balta Albă.
Păunii zilelor târzii
vor ceru-n rană să-l însemne.
Ţi-am scris un tom de poezii
în cămăruţa mea cu lemne.
Prevăd destinul ce mi-e dat
expus în termeni mai enclitici.
Vom merge amândoi la Sfat
fără nuntaşi şi fără critici.
Să ne grăbim cât toamna nu
ne ia o parte din fiinţă
şi prinşi de vrajă, eu şi tu
să facem schimb de locuinţă.
Apoi să ningă peste noi
cu pene tremurând în pace
şi penele s-or face sloi
şi sloiul pene se va face.
Căci viaţa e un chichirez,
o şmecherie foarte simplă :
Îţi pare că se-ntâmplă tot
pe când nimic nu se întâmplă.

---

Mircea Dinescu – Cer scuze tuturor

N-am vină că am plete şi că mă cheamă Mircea,
eu n-am rănit pe nimeni nici cuie n-am bătut
în scaune de prieteni, aşa că mult mă mir ce-a
fost în capul celor ce m-au vroit recrut.
Pruncia mea cu zmee din palide provincii
apoi adolescenţa, stafie prin liceu,
citind suave stihuri din Heine şi Da Vinci,
pentru acestea toate nu sunt de vină eu.
Nu sunt de vină, iată că se mai poartă blugii
că fetele au ochii ca două păsări mov
şi nici că-n toamna beată când se despoaie rugii
omizile dau buzna grăbite în alcov.
nu sunt de vină, sigur, că n-am fost în războaie,
şi dac-am rupt o roză vă rog să mă iertaţi
căci eu urăsc războiul şi plâng după o oaie
şi mă-nfrăţesc cu-o ştiucă cu icre de erzat.
Pentru acestea toate, scuzaţi-mă ! Cer scuze.
Eu sunt copilul fraged ce crede-n cucuruz.
Rămân aici cu gura înfiptă în harbuze
Căci ce mi-e Slobozia şi ce mi-e Santa Cruz ...

---

Petre Ghelmez – Scrisoare improvizată

Aroma verii scade, se sinucid lalele,
La ora 5 e seară, la ora 8 târziu,
Răpus de-o grea tristeţe, iubita mea, îţi scriu
Pe nepăsarea unui caiet cu pătrăţele.
E linişte, se-aude în aerul pustiu
Cum trec corect cocorii sub razele de stele,
Un tren venind nostalgic în gară la Lehliu
Îşi arcuieşte trupul sub negre păsărele.
Ce să-ţi mai spun ? Miroase năprasnic Căpşunica,
Chiria am plătit-o şi nu mai sunt restant,
Cei de la Ascensorul tot n-au făcut nimica.
Când vine seara, luna-i un galben briliant.
Şi speriat de toamnă, să nu m-apucă frica,
Citesc cu voce tare din Ivasiuc şi Kant.

---

Ion Horea – La cules de cucuruze

S-a făcut deodată toamna, pică frunza de durere,
cucuruzu-i copt de-acuma, copţi şi pomii cei cu mere;
şi dovleci ca nişte bombe, explodează pe tarlale,
de te nimereşte vreunul, vai de treburile tale !
Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună,
care sună în butoaie şi, de-o bei, în cap îţi sună.
Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze ;
foşnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e,
şi să duc coceni cu braţul, să-mi călesc muşchiulatura,
şi de-atâta oboseală să strig : ura ! ura ! ura !
iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână,
să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână.
Să zic : iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia
are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia,
dă-mi şi mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist,
în natura cea bogata, să mă bucur că exist.
- Fraţi ai mei din capitală, vă sfidez şi vă acuz,
dacă nu veniţi cu mine la cules de cucuruz !

---

Adrian Păunescu – Cui ne laşi, Ană ?
(dupa poezia Karenina)

Vine un tren şi Ana Karenina
Dă să se-arunce musai către el.
Mecanicule, stop, fă stop maşina,
E măritată, are şi inel.

M-apropii, zic : ce-nseamnă asta, doamnă ?
Vrei să ne laşi buimaci şi-ai nimănui,
Păi, gestul ăsta tragic, zău, înseamnă
În inima bărbăţilor un cui.

Nu face fapta asta colosală,
Nu vezi că nu mai ştim ce vrem şi cum.
Ascultă, se-aude-o vânzoleală
Mai e un tren, auzi-l, e pe drum.

Ne laşi orfani? Ce vom iubi de-acuma
Tu eşti fantoma Anelor prin veac
Picând pe noi cum poate numai bruma
Cade de zor pe umilul arac.

Nu vezi că dânsa n-are nici o formă
Locomotiva vreau să zic, e-un soi
De fierărie veche şi diformă
De parc-ar fi maşina 72.

O, Ana, Ana, Ana, Ana, Ana,
Gândeşte-te la soţul tău fidel
Care va bea otrava dintr-o cană
Şi disperaţi, vom bea în rând cu el.

Se uită Ana palidă şi tristă
Şi tremura ca frunza de copac.
Apoi îşi suflă nasul în batistă
Şi-ntreabă-ncet : Sunteţi cumva ... burlac ?

---

Nicolae Stoian – Atenţi la ravagiile toamnei

Motto :

"Plouă, e urât, e toamnă,
pentru noi nimic nu-nseamnă."

Al naibii, toamna vine iar la noi
lălăie ca o galbenă mireasă,
ameninţându-ne cu vânt şi ploi,
dar noi cântăm voioşi şi nu ne pasă.

Ce crede dânsa că ne ameninţă
cu brici de aur frunze retezând ?
O, anotimp fără de referinţă,
nu vei găsi răgaz la noi nicicând.

Poţi tu să-ţi scuturi coafura rară,
să sufli cu puteri de semizeu,
tristeţea neagră nu ne împresoară
oriunde-am fi : la Iaşi sau la Ciceu.

Nu ne-nspăimântă trena mortuară !
cântăm voioşi cu glas mereu fierbinte
o melodie drastică şi clară :
"Adio, pa, bonjur şi ... n-am cuvinte !"
(http://cerculpoetilor.net)